O fâșie forestieră care străjuiește drumul este scăldată în razele soarelui. Jos, adăpostit printre crengi de privirile indiscrete din aer – un grup de oameni și un vehicul blindat 4x4. Din cauza ghimpilor de sârmă care îl acoperă, nu prea poți spune imediat ce este de fapt acest arici metalic de câțiva metri.
Blana de ace, după cum o arată practica, apără vehiculul de dronele FPV rusești, minimizând daunele, dacă este lovit.
Iar probabilitatea unei astfel de lovituri este departe de a fi neglijabilă la intrarea în Bilozerske, o mică localitate din sudul regiunii Donețk, pe direcția Dobropilia.
După un drum de câteva zeci de minute cu mai multe opriri pentru a ne feri de drone, intrăm în Blizozerske. Deocamdată, fără incidente.
Câteva posturi din oraș primesc provizii proaspete, iar militarii Brigăzii 15 operative a Gărzii Naționale „Kara-Dag” își iau în primire pozițiile noi.
Încep o tură pe front care va dura cel puțin o lună. Dar aici timpul zboară repede, Din motive de securitate, redacția nu dezvăluie numele de familie ale militarilor., operator de dronă, pe care îl întâlnim în unul din subsolurile din localitate.
„Aici oboseala e mai degrabă psihică, nu fizică - faptul că ești mereu sub tensiune”, continuă el.
Atunci când iese cu dronele la atac, sprijinind vreo misiune de infanterie, coșmarul său este să pice semnalul: „Dacă băieții noștri sunt atacați, iar ție îți pică semnalul video – chestia asta te stresează enorm. Asta te epuizează, nu munca în sine. Altfel, chiar îmi place ce fac”, zâmbește pilotul de drone FPV al brigăzii „Kara-Dag”.
În această dimineață, rotația și aprovizionarea militarilor din unitatea din Bilozerske este ajutată de natură – un vânt puternic, care bate spre pozițiile inamicului, suflându-le dronele înapoi. Așa încât militarii ucraineni de la antiaeriană, după cum spun chiar ei, stau „la o țigară”, adică sunt ceva mai relaxați.
Totuși, „Mars”, unul din combatanții Brigada 15 „Kara-Dag”, nu își face iluzii: „S-ar putea ca după-amiază vântul să se domolească. Sau nici măcar nu e vorba de asta – e de ajuns să zărească ceva concret aici și, gata, începe nebunia”.
Bilozerske, unde echipa Donbas Realii a serviciului ucrainean al Europei Libere a ajuns împreună cu membrii Gărzii Naționale, se află la aproximativ 6 kilometri de Dobropilia – principala direcție de atac a armatei ruse pe acest sector de front. Până la linia de contact sunt în total vreo 15 kilometri. Așadar, localitatea este departe de a fi pe linia întâi.
Privind în jur, ai însă o cu totul altă senzație: blocurile de locuințe sunt fie arse, fie făcute una cu pământul de loviturile bombelor teleghidate rusești, KAB, și, în ultimele săptămâni, de cele de artilerie.
Civili au mai rămas foarte puțini și trăiesc aproape toți prin beciuri. „Mars” și tovarășul său „Simon” își mai amintesc cu greu vremurile când orașul era plin de viață.
- Când am venit la început, încă mai funcționau magazine, erau vreo trei deschise în oraș. Când a fost asta? Nici nu mai țin minte.
- Prin luna mai, am intrat noi de gardă aici. Mai circulau mașini civile. E drept, mai intrau FPV-uri, le doboram. Cei mai mulți oameni au plecat deja.
Militarii se mișcă acum printr-un oraș pustiu. Cercetează cu atenție intersecțiile și orice dâmb sau înălțime - locuri unde operatorii ruși ar putea pune la pândă o dronă pe fibră optică, capabilă să-și aștepte ținta ore în șir.
„Simon” zărește un localnic cunoscut și intră cu el în vorbă:
- Iar te duci la ăla, la Sirioga?
- Păi da.
- Nu l-am mai văzut de două zile. L-ai văzut tu?
- Am trecut pe la el aseară, era acolo. Păi și câinii sunt la locul lor.
- Câinii-s la locul lor, dar și la aia pe care am îngropat-o erau tot la locul lor.
- Eh, fir-ar să fie...
Bărbatul din imagine, cel cu care discută Simion, se numește Viktor și este originar din Avdiivka, oraș aflat acum sub ocupație rusă. A lucrat cândva acolo la combinatul de cărbune. Dar nu doar acolo.
- Am lucrat în toată Ucraina pe la combinate de cărbune și uzine metalurgice. Am fost zidar de cărămidă refractară. Așa că...
- Te-ai fi putut duce la Krivbas (zonă minieră sub control ucrainean).
- Nu mai pot munci în meseria asta, nu mă mai ține sănătatea. Am o mică problemă: am trei tije montate în cap. Nu am voie!
Așa cum se întâmplă adesea în orașele din proximitatea frontului, omul refuză să mai plece undeva.
Nu exclude total ideea, dar are motivele sale bine întemeiate pentru care rămâne agățat de acest loc. „Da, aș fi de acord. Poate, ne-am evacua noi undeva, dar mama zice: «Și ce facem? Unde să mergem? Tata e îngropat aici. Punct. De ce să mai plecăm în altă parte?»”, spune Viktor.
Printre drone și ruine: Lungul drum până la Bilozerske, regiunea Donețk
Oamenii rămân aici în pofida unei mari amenințări: bombardamentele sistematice cu bombe ghidate de aviație, de jumătate de tonă, care rad etaje întregi.
„Simon” îi cunoaște pe mulți dintre localnicii rămași și, de fiecare dată când are ocazia, încearcă să-i convingă să se evacueze: „Auzi mereu aceeași placă: «Noi nu plecăm nicăieri, ne-am trăit traiul, am văzut și bune, și rele»... Chiar acum încerc să evacuez o femeie și încă o familie. Moșul vrea să meargă, bătrâna nu vrea nici în ruptul capului”, spune militarul din brigada „Kara-Dag”.
În trecut, a fost soldat în infanterie. Acum, în pauzele dintre doborârea dronelor, se antrenează fizic: la cei 44 de ani ai săi, „Simon” vrea să treacă testele și să revină ca infanterist în trupele de asalt.
Este convins că în meseria asta totul ține de tăria de caracter: „Pentru că cineva trebuie s-o facă, iar doritori sunt din ce în ce mai puțini. Aici mai există viață atâta timp cât infanteria stă pe poziții și ține piept”, își explică el hotărârea, abia stăpânindu-și emoțiile.
Denis e cu ochii în telefon: urmărește printr-o aplicație specială „Grafit” traiectoria probabilă a unor noi bombe KAB aruncate de ruși: - Se apropie de Bilozerske.
Cu toții se ghemuiesc la pământ și așteaptă exploziile într-o liniște mormântală.
Bah-bah! Două detonări asurzitoare cutremură pământul din temelii. O perdea densă de praf se ridică în aer. Bombele au căzut aproape, deși ținta a fost, după toate probabilitățile, un alt perimetru.
În numai jumătate de oră s-au auzit 10 explozii. Pe parcursul unei singure zile, aviația rusă poate executa până la patru astfel de serii de raiduri.
„KAB-urile sunt o armă cumplită. E tactica nemernicilor: pur și simplu rad clădirile de pe fața pământului. Distrug orice adăpost din care s-ar putea acționa, și cu asta basta”, spune Denis, înainte de concluzia: „Bombele astea ghidate sunt instrumentul care îi ajută să înainteze”.
El și camarazii săi din Brigada 15 „Kara-Dag” au simțit pe propria piele astfel de lovituri.
Pe „Guțul”, un alt operator de dronă din Bilozerske, îl preocupă mai degrabă altceva - faptul că acum depistarea țintelor inamice a devenit o misiune grea.
„E greu să ții totul sub observație dintr-o dată. Câte un ocupant se poate poate târî printr-o lizieră, se poate ascunde în câmp sau altundeva. Dacă prinzi 2-3 pe zi, e deja o treabă bună”, spune „Guțul”.
Acum are însă de lucru. El și Denis tocmai au primi ordinul de a ridica drona spre periferia orașului Bilițke. Aparatul zboară prudent printre ruinele a ceea ce a fost cândva o prosperă așezare minieră.
Aici se află trupe ucrainene, însă infanteria rusă încearcă constant să se infiltreze: este linia întâi, cel puțin așa era la mijlocul lunii septembrie.
Pe scheletele clădirilor se vede limpede amprenta distrugătoare lăsată de bombele de aviație rusești. De la postul de observație vine solicitarea de a căuta infanteriști ruși.
„Este foarte complicat să lucrezi în orașe făcute una cu pământul - sunt mult prea multe ascunzișuri”, explică Denis, adăugând: „Dobropilia a cam ajuns și ea din urmă Bilițke. Doar că acolo s-a infiltrat deja multă infanterie inamică, așa că nu mai pot lovi cu KAB-uri fără riscuri. Acolo lupta se dă acum corp la corp, între infanteriști”.
În ziua în care am fost la Bilozerske, vântul puternic pe direcția inamicului a favorizat aducerea de provizii în acel sector și evacuarea răniților din oraș.
Timp de câteva ore, când bâzâitul dronelor de monitorizare a încetat, iar dronele kamikaze nu vedeau în ce să lovească, mașinile armatei ucrainene au putut străbate în mare viteză drumul spre oraș, flancat de rămășițe de tehnică distrusă.
Când ne-am luat și noi rămas bun, ieșind din ruinele Bilozerske pe jos, armata rusă a lansat o nouă salvă de bombe de aviație.
Până la sfârșitul zilei, conform graficului urmat de aviația rusă, astfel de lovituri urmau să se repete de încă cel puțin două ori.
Armata rusă își intensifică presiunea în sudul regiunii Donețk, asupra teritoriului controlat de guvernul ucrainean, în special în zona Dobropilia.
La 25 septembrie, Ministerul rus al Apărării a pretins că a creat o „pungă” la Dobropilia, susținând că brigăzile Gărzii Naționale ucrainene ar fi fost încercuite acolo.
La 26 septembrie, Corpul 1 al Gărzii Naționale „Azov” a dezmințit oficial aceste afirmații, subliniind că forțele ucrainene mențin controlul ferm asupra orașului Dobropilia.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te.