În privința visteriei proprii a UE, cei 27 de prim-miniștri și președinți vor face prima încercare concretă de a ajunge la un consens privind următorul buget pe termen lung al UE pentru perioada 2028-2034.
Ei vor eșua, întrucât sunt deja planificate summituri în noiembrie și decembrie pentru a încheia eventual acordul. Dar nu există nicio garanție că vor ajunge la un acord nici atunci, deoarece proiectul de propunere în valoare de 1,6 trilioane de euro creează diviziuni între „frugalii” din nord (plus Austria), care doresc mai multe reduceri, și restul, care doresc ca bugetul să crească sau cel puțin să rămână la același nivel.
Lupta pentru fonduri de la Bruxelles tinde să fie cea mai acerbă și mai îndelungată și va distrage o mare parte din atenția UE de la problemele internaționale importante cu care se confruntă blocul, precum războiul din Ucraina și chiar propriul proces de admitere a noilor membri.
Cu toate acestea, proiectul de concluzii al summitului UE, consultat de RFE/RL, oferă câteva indicii despre ceea ce speră blocul să realizeze în privința unei serii de chestiuni de politică externă în lunile următoare.
Finanțarea Ucrainei
O furtună politică neașteptată a început să prindă contur atât la Bruxelles, cât și la Kiev, când, la începutul lunii septembrie, oficialii ucraineni au început să avertizeze cu privire la un deficit de finanțare militară de până la 27 de miliarde de dolari.
A urmat o mare confuzie, pe măsură ce au fost menționate diverse alte cifre, iar oficialii ucraineni și europeni au început să analizeze care era problema și dacă suma de 90 de miliarde de euro (100 de miliarde de dolari) pe care UE acceptase să o împrumute Kievului la începutul anului pentru anii 2026 și 2027 - cu 45 de miliarde de euro alocate pentru fiecare an - ar trebui restructurată, în special prin anticiparea unei părți din fondurile alocate pentru 2027.
Surse din UE, la curent cu discuțiile, au declarat pentru RFE/RL că estimările în continuă schimbare privind nevoile Ucrainei reflectă evoluția rapidă a situației. Acestea au explicat că prețul echipamentului militar pe care Ucraina intenționează să îl achiziționeze este în creștere, la fel ca și cheltuielile cu salariile personalului militar și cu indemnizațiile acordate familiilor soldaților căzuți la datorie.
Cu toate acestea, prin realocări din bugetul național și prin sprijinul financiar acordat de alți parteneri internaționali, Kievul a reușit să găsească modalități de a-și acoperi nevoile cele mai urgente.
Acest lucru a fost confirmat și în proiectul de concluzii al summitului UE, în care se menționează că Consiliul European „salută plățile în curs către Ucraina din cadrul împrumutului de sprijin pentru Ucraina în valoare de 90 de miliarde de euro pentru anii 2026 și 2027, inclusiv plățile recente în valoare de 5,34 miliarde de euro. De asemenea, salută faptul că au fost identificate mijloacele necesare pentru acoperirea nevoilor bugetare și de apărare ale Ucrainei pentru anul 2026.”
Dar povestea nu se termină aici.
Deși situația pentru 2026 este „acoperită” deocamdată, diplomații UE consideră că Ucraina va epuiza cei 45 de miliarde de euro rămași în prima jumătate a anului 2027, ceea ce înseamnă că deficitul evitat în această iarnă va reapărea probabil un an mai târziu. Aceasta înseamnă că UE va trebui să găsească fonduri suplimentare, întrucât următorul buget pe termen lung al blocului, care se preconizează că va include mai multe fonduri pentru Ucraina, nu va intra în vigoare decât în 2028.
Prin urmare, este foarte probabil ca discuția privind utilizarea miliardelor din activele rusești înghețate deținute în cadrul blocului să revină în prim-plan la un moment dat. Cu siguranță, acest lucru nu se va întâmpla la summitul din această săptămână, dar problema ar putea reveni pe ordinea de zi la summiturile programate pentru noiembrie și decembrie și este aproape sigur că va reapărea la începutul anului viitor.
Sancțiuni simbolice și un pic de jenă pentru Estonia
Proiectul concluziilor summitului menționează că „Uniunea Europeană rămâne hotărâtă să intensifice în continuare presiunea asupra Rusiei, pentru ca aceasta să pună capăt războiului său brutal de agresiune și să se angajeze în negocieri substanțiale în vederea instaurării păcii. Consiliul European salută adoptarea recentă a celui de-al 21-lea pachet de sancțiuni, precum și a unui număr semnificativ de noi includeri pe liste ale unor persoane și entități.”
În ciuda faptului că, la prima vedere, pare a fi un apel clar în favoarea impunerii unor sancțiuni suplimentare împotriva Moscovei, există aici o diferență subtilă, dar importantă.
În anii anteriori și cu ocazia summiturilor anterioare, liderii UE au insistat în mod constant asupra adoptării unor măsuri suplimentare, adică a unor pachete de sancțiuni suplimentare. Însă, după dificultățile care au marcat cea de-a 21-a rundă de sancțiuni, aprobate abia în urma unor lungi dispute în luna iulie, este evident că Uniunea se îndepărtează treptat de adoptarea unor noi sancțiuni economice și, în schimb, se limitează acum, în esență, la adăugarea unor nume pe lista neagră.
Și, deși cifra de aproape 1.600 de noi entități incluse pe listă, aprobată oficial pe 12 octombrie, pare impresionantă — reprezentând cea mai mare prelungire de până acum a listei de sancțiuni a UE — entitățile vizate nu sunt deloc cunoscute publicului larg. De fapt, toate fac parte din complexul militar-industrial intern al Rusiei, care, de altfel, nu deține aproape deloc active în blocul comunitar.
Totuși, nu totul a decurs fără probleme, chiar și în cazul acestor listări aparent simple.
În mod jenant, Estonia, un susținător fervent al sancțiunilor, a solicitat ca o companie și o persoană să fie eliminate de pe lista propusă inițial, la care a avut acces RFE/RL. Entitatea în cauză era uzina din Solikamsk, care exportă materiale din pământuri rare, iar persoana respectivă era directorul ei general, Ruslan Dimuhamedov.
Având în vedere că cea mai mare parte a exporturilor companiei către UE se îndreaptă spre Estonia, statul baltic a confirmat că a făcut presiuni asupra Uniunii pentru a nu-i impune sancțiuni.
Într-o declarație acordată RFE/RL, reprezentanța Estoniei pe lângă UE a subliniat că „firma furnizează societății NPM Silmet, cu sediul în Estonia, materiale de importanță strategică pentru Europa. Printre industriile europene care depind de NPM Silmet se numără producătorii de vehicule electrice, producătorii de turbine eoliene, precum și sectoarele electronic, auto și aeronautic din întreaga Uniune Europeană.”
Declarația a subliniat, de asemenea, că „NPM Silmet caută în mod activ surse alternative pentru materialele pe care le importă din Rusia. Estonia va reevalua includerea companiei și a persoanei respective din Rusia pe lista sancțiunilor anul viitor.”
Întreaga situație ilustrează modul în care chiar și cei mai înfocați susținători ai Ucrainei din UE au interese economice naționale legate de Rusia, în privința cărora pur și simplu nu sunt dispuși să facă compromisuri, ceea ce amenință eforturile blocului de a impune sancțiuni mai severe împotriva Kremlinului.
Vize pentru cetățenii ruși
Deși politica tradițională în materie de sancțiuni pare să treacă, deocamdată, pe plan secund, problema restricționării accesului unui număr mai mare de cetățeni ruși în UE capătă tot mai multă importanță la Bruxelles.
UE continuă să lucreze la interzicerea accesului rușilor care au luptat în Ucraina în spațiul Schengen, proiectul de concluzii ale summitului solicitând „punerea rapidă în aplicare a măsurilor referitoare la foștii combatanți ruși”.
Acesta este semnul cel mai evident că chiar și țări precum Franța, Italia și Spania, care depind în mare măsură de turism, se apropie de un acord privind măsuri care ar putea impune solicitanților ruși să prezinte documente privind serviciul militar atunci când vor solicita, în viitor, vize turistice Schengen.
Este interesant faptul că textul menționează, de asemenea, necesitatea „revizuirii și înăspririi cerințelor și politicii în materie de vize referitoare la cetățenii ruși”.
Potrivit oficialilor UE, aceasta înseamnă că se lucrează și la restricționarea valabilității teritoriale a vizelor turistice rusești, astfel încât deținătorii acestora să nu mai poată călători liber în întreaga zonă Schengen, ci să fie obligați să rămână în țara care le-a eliberat viza.
Există, de asemenea, o inițiativă de a înceta recunoașterea documentelor de călătorie rusești nebiometrice, inclusiv a pașapoartelor diplomatice și de serviciu.
În ceea ce privește diplomații ruși aflați deja în UE, se depun eforturi și pentru a le restricționa deplasările. În prezent, personalul diplomatic și consular rus din țările UE are, în general, doar obligația de a notifica autoritățile atunci când călătorește într-un alt stat membru, însă propunerea ar introduce obligația de a obține o autorizație prealabilă din partea țării pe care intenționează să o viziteze.
Se are în vedere, de asemenea, stabilirea unei limite privind durata maximă de ședere a personalului diplomatic rus în țările gazdă, întrucât serviciile europene de contrainformații doresc să combată rețelele de spionaj cu vechime îndelungată, în cadrul cărora diplomații detașați într-un singur loc pentru perioade îndelungate joacă adesea un rol cheie.
Ceasul ticăie pentru Muntenegru
Săptămâna aceasta va fi considerată încă o săptămână importantă pentru extinderea UE. Albania urms să închidă un alt capitol de aderare la UE pe 13 octombrie, în aceeași zi în care Moldova și Ucraina deschideau negocierile pentru nu mai puțin de 17 capitole, grupate în două clustere, ajungând astfel la un total de 24 din 33, după ce au depășit încă o dată un obstacol inițial din partea Ungariei.
Poate că cea mai interesantă țară de urmărit în acest moment este însă Muntenegru, care se află în fruntea clasamentului aderării și intră într-o perioadă decisivă în demersul său de a deveni cel de-al 28-lea stat membru al UE până în 2028.
Proiectul de concluzii al summitului UE menționează că „Consiliul European salută eforturile depuse în prezent pentru elaborarea tratatului de aderare cu Muntenegru și ia act de intenția Președinției Consiliului de a ajunge la un acord privind închiderea provizorie a tuturor capitolelor de negociere până la sfârșitul acestui an, pe baza punerii în aplicare de către Muntenegru a reformelor corespunzătoare.”
Sună promițător, dar nu totul merge ca pe roate.
Elaborarea tratatului de aderare, pe care Comisia Europeană și Podgorica speră să îl negocieze în întregime până în primăvară și să îl semneze până în vară, nu avansează suficient de repede deocamdată.
Grupul de lucru însărcinat cu elaborarea textului se reunește în continuare doar o dată pe săptămână la Bruxelles. La această fază, întâlnirile ar trebui să aibă loc mai des, ceea ce sugerează că nu toate statele membre ale UE sunt la fel de dornice să accelereze procesul de aderare a Muntenegrului.
Iar obiectivul de a încheia toate capitolele până la sfârșitul anului pare să atârne de un fir de ață.
Da, țara a încheiat negocierile privind trei capitole pe 12 octombrie, ajungând astfel la un „total” de 21 din 33, însă închiderea acestor capitole fusese deja programată pentru luna septembrie.
Existau, de asemenea, speranțe că se vor încheia încă patru capitole în această lună, dar acum pare puțin probabil ca acest lucru să se întâmple înainte de noiembrie.
Croația este responsabilă pentru majoritatea acestor întârzieri, întrucât mai are încă multe conturi de reglat la nivel bilateral cu vecina sa mai mică, fostă colegă de federație iugoslavă.
În ceea ce privește politica în domeniul transporturilor, de exemplu, Zagrebul și-a exprimat inițial îngrijorarea cu privire la „cabotaj” – dreptul unei companii de transport dintr-o țară a UE de a presta servicii într-o altă țară a UE –, pe fondul temerilor că transportatorii rutieri din Muntenegru, care practică tarife mai mici, ar putea subcota prețurile concurenților croați. Această problemă a fost rezolvată între timp, însă Zagrebul își exprimă acum îngrijorarea cu privire la modul în care funcționează agenția maritimă a Muntenegrului.
Cu toate acestea, majoritatea disputelor vizează chestiuni istorice, care, în mod normal, ar fi abordate în cadrul capitolului 31, referitor la politica externă. Însă, întrucât Muntenegru nu a încheiat încă acest capitol, aceste dispute riscă să se extindă și asupra negocierilor privind alte capitole. Este îngrijorător faptul că discuțiile privind închiderea capitolului 31 nici măcar nu au început.
Printre cererile croate se numără mai multe chestiuni legate de războaiele iugoslave din anii ’90.
Există, de exemplu, piscina „Zoran Gopčevic” din orașul Kotor, din Muntenegru. Zagrebul solicită schimbarea denumirii ei, întrucât Gopčevic a fost gardian la lagărul Morinj, unde sute de prizonieri croați au fost ținuți în condiții inumane și chiar supuși torturii.
Apoi, mai există problema navei „Jadran”, un velier cu trei catarge construit în 1933, care a avut în trecut portul de bază în orașul croat de coastă Split și pe care Zagrebul dorește să îl recupereze sub control croat. Când au izbucnit războaiele iugoslave în 1991, „Jadran” se afla în Muntenegru, unde a rămas de atunci, Podgorica susținând că prezența navei pe teritoriul său la momentul destrămării Iugoslaviei îi conferă dreptul legal de proprietate.
Pe lângă toate acestea, există și dispute privind frontierele terestre și maritime dintre cele două țări, precum și discuții legate de despăgubiri de război în valoare de miliarde de dolari, ceea ce ar putea încetini și mai mult negocierile de aderare.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te.
