Ana Miron (76 de ani) poate ieși din casă cel mult o oră – cât timp fiul ei, Viorel, doarme sau ascultă muzică. Bărbatul, în vârstă de 52 de ani, are o dizabilitate severă din copilărie: nu vorbește, nu merge și nu mănâncă singur.
„Totul depinde de mine. Eu sunt mâinile și picioarele lui”, spune femeia.
Viața ei se desfășoară între apartament, magazin, biserică și drumul dintre ele. „Mai ieși afară, inspiri adânc, te mai rogi un pic la Domnul și intri înapoi în casă. Apoi o iei de la început. Altă ieșire nu este”.
Când soțul ei a murit, acum opt ani, Ana Miron a rămas singură cu Viorel și s-a angajat ca asistentă personală a fiului ei. Era singura soluție ca familia să aibă suficienți bani pentru a supraviețui.
De atunci, spune ea, nu a avut nicio zi liberă. Când a cerut concediu pentru a se interna în spital, i s-a spus că nu există asistenți personali care s-o înlocuiască și că nimeni nu vrea să se angajeze. Singura soluție găsită a fost un centru de plasament contra cost, pe care, trăind din salariu de asistentă și din pensie, nu și-l permite.
„Este necazul meu, problema mea, este durerea mea, nimeni nu este vinovat că așa s-a întâmplat. Totuși, statul ar trebui să aibă o mică responsabilitate!”, spune ea.
Criza asistenților şi lista de așteptare care se reduce doar când beneficiarii mor
Elena Stajila, juristă la Centrul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, spune că asistenții personali nu pot, practic, să plece în concediu, din cauza lipsei de personal.
Problema este una națională. „În toată Moldova continuă să existe liste de așteptare care se reduc doar pentru că beneficiarii de pe ele decedează”, afirmă Stajila.
În R. Moldova sunt înregistrate 164.682 de persoane cu dizabilități, dintre care 28.278 au cel puțin o dizabilitate severă. Deși mulți dintre ei întrunesc condițiile legale de a solicita un asistent personal, mulți așteaptă ani întregi sau nu ajung să beneficieze deloc de acest serviciu.
De aceea, de multe ori, rolul de asistent îl preiau membrii familiei sau rudele, spune Elena Stajila. În cazul persoanelor cu dizabilități severe care trăiesc singure, situația e și mai grea: pot primi un asistent personal doar dacă găsesc ei înșiși pe cineva care să-i îngrijească.
Criza asistenților personali este una veche. Reforma „Restart”, lansată în martie 2023 de Ministerul Muncii și Protecției Sociale (MMPS), promitea să restructureze sistemul social și, totodată, să rezolve problemele de mult știute legate de serviciul de asistență personală.
Până la reformă, asistenții personali erau în subordinea autorităților locale de nivelul II, iar salariile se plăteau din Fondul de Susținere a Populației, ale cărui venituri variau, sau din surse externe. Rezultatul: salarii plătite cu întârziere și contracte reziliate. În toată țara existau 5.191 de asistenți personali, care acopereau cam două treimi din cerere: în 2021, aproximativ 65% dintre persoanele cu dizabilități severe beneficiau de un asistent personal, iar restul de 35% se aflau pe lista de așteptare.
Odată cu reformarea sistemului, asistenții personali au trecut în subordinea celor zece agenții teritoriale de asistență socială (ATAS), nou create. Salariile sunt achitate din bugetul de stat, cu excepția Chișinăului și a Găgăuziei, unde finanțarea a rămas la nivel local, ceea ce a generat disensiuni între Primăria Chișinău și autoritățile centrale și a dus la blocarea serviciului în capitală.
Reforma urmărea ca accesul populației vulnerabile la servicii sociale să crească cu 35%, anual, până în 2026.
La lansare, Dan Perciun, pe atunci președintele Comisiei parlamentare protecție socială, sănătate și familie și actual ministru al Educației, invoca tocmai faptul că „prea multe persoane cu dizabilități severe nu au acces la un asistent personal”, ca să justifice necesitatea reformei.
După trei ani de restructurare a sistemului, datele arată că situația a rămas la fel ca înainte sau chiar s-a înrăutățit.
Deși numărul beneficiarilor de asistent personal a crescut până la 6.250, datele MMPS, citate în raportul tematic al Oficiului Avocatului Poporului privind impactul reformei, arată că lipsesc în continuare circa 4.000 de unități. Acoperirea cererii este, așadar, de aproximativ 61-63%, la fel ca înainte de reformă.
Cu alte cuvinte, circa 4.000 de oameni cu dizabilități severe stau, în continuare, în lista de așteptare pentru a primi un asistent personal.
MMPS: „Limitări obiective de ordin financiar și instituțional”
Potrivit Elenei Stajila, principalul obstacol în extinderea serviciului rămâne finanțarea insuficientă din partea statului. „Problema este incapacitatea statului de a atrage persoane în această funcție, fiindcă ea nu este atractivă financiar și implică multe responsabilități. Funcția în sine este foarte stresantă”, punctează experta.
În prezent, un asistent personal are un salariu brut de 6.663 lei. În iunie, Ministerul Muncii anunța că indemnizația va crește la 8.022 lei – însă majorarea a fost amânată pentru 2027.
„Nu este o muncă plătită conform sarcinilor și responsabilităților”, spune Elena Stajila.
Pe de altă parte, Parascovia Munteanu, expertă în politici sociale și drepturile omului, spune că agențiile teritoriale de asistență socială nou create nici nu caută potențiali asistenți personali care pot fi angajați.
„Noi nu avem o strategie bine pusă la punct de identificare și de recrutare a asistenților personali. Nu se conlucrează cu agențiile de recrutare a forței de muncă. Această responsabilitate este a prestatorului care trebuie să aibă o listă a persoanelor care vor să se angajeze în calitate de asistent personal”, explică Munteanu.
În realitate, spune ea, această responsabilitate este pasată celor care solicită serviciul de asistență personală. „Cumva, această practică s-a normalizat, dar nu este legală”.
MMPS se apără și spune că reforma nu a promis satisfacerea a 100% dintre solicitări. Instituția descrie asistența personală drept unul dintre cele mai costisitoare servicii sociale, cu un număr mare de solicitanți și cu „limitări obiective de ordin financiar și instituțional”. Ministerul precizează că lucrează la diversificarea formelor de prestare a serviciului.
Într-un răspuns pentru Europa Liberă, reprezentanții instituției afirmă că, după recenta modificare a legii, reevaluează solicitările înregistrate pentru acest serviciu. Scopul, spun ei, este să stabilească cine este eligibil și în ce ordine va primi asistent personal, în funcție de nevoile de suport și de vulnerabilitatea persoanelor, în limita resurselor disponibile.
„De ce trebuie să așteptăm să se întâmple o tragedie pentru ca cineva să observe că un părinte nu mai poate?”
Între timp, părinții care duc singuri povara îngrijirii permanente a unei persoane cu dizabilități severe ajung la disperare.
La sfârșitul lunii august, o femeie de 64 de ani și fiica ei de 36 de ani, care avea grad de dizabilitate, au fost găsite moarte într-un apartament din Cahul. Potrivit datelor preliminare ale poliției, mama și-ar fi ucis fiica, apoi s-ar fi sinucis. Femeia ar fi lăsat un bilet de adio.
Poliția a refuzat să ofere mai multe detalii, invocând secretul anchetei. Agenția Teritorială de Asistență Socială Sud a precizat, într-un răspuns pentru Europa Liberă, că a inițiat o verificare internă a modului în care situația familiei a fost „monitorizată și gestionată”.
„De ce trebuie să așteptăm să se întâmple o tragedie pentru ca cineva să observe că un părinte nu mai poate?”, scria pe Facebook Ana-Maria, o mamă tânără din Hîncești, care își crește singură fiul cu dizabilități intelectuale, la câteva săptămâni după tragedia de la Cahul.
Fiul ei, Elisei, are nevoie de supraveghere permanentă, iar viața ei „de zi cu zi înseamnă îngrijire continuă, nopți nedormite, oboseală și foarte puțin timp în care să pot pur și simplu să respir”, relatează femeia.
Ajunsă la limita puterilor, Ana-Maria a apelat la un centru Respiro, unde i s-a spus că băiatul este „prea complicat” pentru a fi acceptat în serviciu. „Serviciul Respiro este doar pentru copiii cu dizabilități care nu sunt foarte complicați? Atunci pentru ce există?”, întreabă ea în postare, sub care au comentat și alți părinți care au avut experiențe similare.
„Ce facem noi, părinții care îi creștem aproape singuri? Ce facem cu epuizarea? Cu zilele în care nu putem nici măcar să mergem la un medic? Ce facem cu gândurile negre care apar atunci când ești epuizat până la limită și simți că nu mai poți?”.
Dreptul la îngrijire a îngrijitorilor
Parascovia Munteanu, expertă în politici sociale și drepturile omului, spune că serviciile Respiro au fost create tocmai pentru a „răspunde la nevoile persoanelor care îngrijesc persoane cu dizabilități”.
Acestea trebuie să ofere asistență 24 de ore din 24 persoanelor cu dizabilități severe, pe o perioadă de cel mult 30 de zile pe an, timp în care familiile se pot odihni. Experta spune însă că aceste servicii, la fel ca și celelalte servicii de suport, precum cele de sănătate mintală, sunt insuficiente.
Într-un răspuns pentru Europa Liberă, MMPS spune că până acum au fost create 10 servicii Respiro la nivel național, dintre care patru au fost deschise anul acesta, iar alte două urmează să fie inaugurate. Ministerul recunoaște, într-un raport din august 2026, că acestea „nu acoperă nevoia existentă”.
Elena Stajila spune că acest serviciu „nu este finanțat suficient”.
„Statul ar trebui să investească și în el, pentru că tragedia de la Cahul arată cât de fragilă este puterea omului. Nu este posibil ca unele mame să îngrijească 36 de ani, fără nicio pauză, fără nicio posibilitate de reabilitare psihologică, a sănătății și a timpului. Să-și mențină sănătatea mintală și să fie într-o stare bună ca să continue această muncă”.
Munteanu constată că rămâne nesoluționată problema dreptului la îngrijire a îngrijitorilor, atât a celor angajați ca asistent personal cât și a membrilor familiei care îngrijesc non-stop persoanele cu dizabilități severe.
„Sunt familii care practic au rămas unu la unu cu problema pe care o au. Chiar dacă membrul familiei este angajat ca asistent personal, el nu face doar munca de asistent personal – îngrijirea formală. El nu rămâne doar 8 ore pe zi, așa cum prevede legislația și cum este angajat, ci rămâne în datoria de a susține persoana cu dizabilități 24 din 24, iar asta duce la epuizare totală”, spune ea.
„Vrem să fim ajutați cât încă mai avem puterea să cerem ajutor”
După postarea sa, Ana-Maria a spus Europei Libere că a fost contactată de ministra Sănătății și reprezentanta locală a Direcției de asistență socială, care i-au propus un alt centru Respiro, dintr-un alt raion. Femeia a refuzat, pentru că, spune ea, experiența anterioară i-a știrbit încrederea în aceste servicii.
„Îmi este teamă să mai fac acest pas [...] Din păcate, am rămas cu impresia că aceste centre nu sunt încă suficient de pregătite, în special în ceea ce privește personalul și capacitatea de a îngriji copii cu nevoi atât de complexe precum cele ale fiului meu”, a declarat femeia.
Totodată, i s-a comunicat că va fi desfășurată o anchetă internă pe cazul ei, însă deocamdată nu a fost informată despre rezultatele acesteia.
La postarea femeii a reacționat și Ludmila Adamciuc, deputată a Partidului Acțiune și Solidaritate și membră a Comisiei parlamentare pentru protecție socială, sănătate și familie, care a spus că a sesizat MMPS, pentru că „nu e prima plângere privind modul în care funcționează acest serviciu”.
Ana-Maria spune că, în condițiile actuale, pentru părinții ca ea este greu să găsească „sprijin real și sigur pentru copiii lor” și că nu vrea să ajungă la capătul puterilor ca sistemul să considere că merită ajutor.
„Nu vrem să fim abandonați până când nu mai putem. Vrem să fim ajutați cât încă mai avem puterea să cerem ajutor.”
Ajutor așteaptă și Ana Miron, care în 76 de ani nu avut niciodată o vacanță.
Nici n-ar ști ce să facă într-una, fără Viorel. „Parcă m-aș teme. 52 de ani, imaginați-vă, 52 de ani. Asta este ca și o mână a mea. Ca și un organ al meu, care eu nu-l pot lăsa fără mine.”
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te.
