Într-o dimineață din luna iunie, în timp ce se apropiau de apele teritoriale ale Turciei, Alisa Sadovnikova spune că și-a întrebat soțul, Serghei: „Simți mirosul?”. Cei doi înaintau cu un caiac căruia îi atașaseră o velă improvizată, după ce porniseră din apele teritoriale rusești. „Miroase a libertate”.
Cuplul rus, care își abandonase unitățile militare după declanșarea războiului Moscovei împotriva Ucrainei, traversa, într-o călătorie disperată, Marea Neagră. Expediția durase deja opt zile, iar cei doi încercau să scape de poliția militară rusă și să ajungă în Europa, după mai bine de 18 luni în care s-au ascuns de autorități.
Sub amenințarea constantă de a fi descoperiți de navele care treceau prin zonă sau de drone, soții Sadovnikov au parcurs peste 330 de kilometri pe mare. Au supraviețuit la patru furtuni în larg și au rezistat trei zile întregi fără mâncare, au povestit ei serviciului North.Realities al RFE/RL, prin intermediari.
„Nu mai aveam deloc putere. Vântul bătea din față, iar valurile erau cumplite. Ne consumam toată energia doar ca să reușim să rămânem pe loc”, a povestit Alisa, în vârstă de 30 de ani, despre ultima noapte a traversării Mării Negre.
Ea spune că foamea și epuizarea i-au provocat halucinații puternice și atacuri de panică. Ultima parte a călătoriei, care le-a pus la grea încercare rezistența, „a fost îngrozitoare. Vedeai țărmul, dar marea nu te lăsa să ajungi la el”.
În cele din urmă, sperând să lase în urmă războiul pe care îl susținuseră cândva, cei doi au ajuns la mal, în apropierea orașului turcesc Espiye, epuizați și „mergând ca niște morți vii”. S-au prăbușit la pământ imediat ce au ajuns pe uscat.
Cuplul intenționa să ceară azil în Spania, una din puținele țări europene în care dezertorii ruși pot solicita protecție. Dar, la aproape două luni după ce au ajuns în Turcia, ei riscă acum să fie deportați în Rusia.
RFE/RL a confirmat identitatea Alisei și a lui Serghei Sadovnikov și a verificat unele aspecte ale biografiilor lor, ale serviciului militar și ale călătoriei pe care au făcut-o. Alte detalii relatate de cei doi nu au putut fi însă verificate în mod independent.
„Inamicul era chiar în fața mea”
Cu mult înainte să le vină ideea să fugă din Rusia cu caiacul, traversând Marea Neagră, Alisa și Serghei s-au cunoscut în timp ce serveau în aceeași unitate militară din spatele frontului. La acea vreme, amândoi susțineau cu fervoare invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, lansată de președintele Vladimir Putin în februarie 2022.
În toamna lui 2023, Alisa a lăsat în urmă cafeneaua pe care o deschisese împreună cu o prietenă la Moscova și slujba de profesoară de matematică în Zelenograd, în apropierea capitalei ruse, pentru a se înrola în armată. Până atunci, Serghei plecase deja de două ori la război.
El spune că, în 2022, a servit mai întâi ca medic în gruparea de mercenari Wagner, apoi s-a întors pe front la sfârșitul lui 2023, după ce a semnat un contract cu Ministerul rus al Apărării. Gruparea Wagner fusese desființată în urma revoltei eșuate a lui Evgheni Prigojin.
Înainte de război, spune Serghei, a petrecut peste cinci ani și jumătate în închisoare, după o condamnare pentru o infracțiune legată de droguri, iar ulterior a lucrat ca muncitor necalificat. Când a ajuns să servească alături de Alisa, el a învățat-o medicina tactică, își amintește aceasta, iar ea a servit, de asemenea, ca medic.
„Eram adevărați susținători ai Z, dintre cei mai înfocați”, a spus Alisa, referindu-se la litera care a devenit un simbol al invaziei ruse în Ucraina. „Credeam tot ce ni se spunea la televizor. Am mers [să luptăm] pentru patrie... împotriva «fasciștilor ucraineni».”
Oficialii ruși și presa controlată de stat au prezentat în repetate rânduri, în mod fals, Ucraina și conducerea sa drept naziste sau fasciste și au recurs la versiuni denaturate ale istoriei celui de-al Doilea Război Mondial pentru a încuraja înrolarea în armată.
Privind acum în urmă, Alisa spune că motivele pentru care a mers la război au fost „iraționale”. Ceea ce a văzut în anul petrecut în armată a făcut-o treptat să se întoarcă împotriva sistemului pe care îl susținuse anterior.
„Inamicul nu era acolo unde ni se spusese că este — era chiar în fața mea”, spune ea.
După ce s-au îndrăgostit și au servit o vreme împreună, Alisa și Serghei au fost despărțiți - el a fost trimis pe linia frontului, în cadrul Diviziei 76 de desant aerian din Pskov. Cei doi spun că atunci au început să vadă și alte fațete ale invaziei Rusiei, pe care până în acel moment le trecuseră cu vederea.
Serghei a fost rănit la a doua trimitere pe front și, spune el, a fost trimis în scurt timp din nou în luptă, deși încă nu se recuperase după răni. El descrie ceea ce a urmat drept o „mașină de tocat carne”, spunând că și-a pierdut un prieten în lupte.
„Totul a devenit clar pentru mine”, spune Serghei, în vârstă de 37 de ani. „Au început să ia oameni din grupul meu și să-i trimită în misiuni de asalt. Chiar sub ochii mei, la vreo 100 de metri distanță, au fost nimicite două companii întregi.”
Vorbind despre perioada de serviciu după ce s-a reînrolat în 2023, Serghei spune că a fost martorul unor încălcări grave ale drepturilor omului comise de armata rusă, inclusiv împotriva propriilor militari.
„Băteau soldații pentru cea mai mică abatere, îi legau de copaci sau îi încătușau... Sau îi băgau în gropi, unde puteau fi ținuți luni întregi”, spune el.
Tratamentul aplicat localnicilor din teritoriile ucrainene ocupate de Rusia era uneori și mai brutal. Potrivit lui Serghei, militarii ruși băteau civili, îi jefuiau și uneori îi împușcau.
„Îi căutam pe fasciștii despre care ni se spusese că există... Dar nu am văzut nimic de acest fel în Bahmut, Zaporojie sau Herson”, spune el. „N-ar fi trebuit să începem niciodată acest război. Putin a secătuit poporul rus și îi distruge pe ucraineni. Sunt pur și simplu devastat. Nu știu cum să le cer iertare [ucrainenilor].”
Între timp, Alisa încerca să se reunească cu soțul ei și să scape de abuzurile la care, spune ea, erau supuse femeile din unitatea sa.
„Femeile erau tratate îngrozitor în unitatea noastră. Atitudinea dominantă era că «femeia este cea mai josnică dintre toate scursurile»... Ne spuneau: «Ce, vrei să-mi desfac fermoarul pentru tine?»”, povestește ea. „Mi-am dat seama rapid că trebuia să ies din armată.”
Alisa spune că era „bântuită de sentimentul deznădejdii” și că a ajuns să înțeleagă că nu avea nimic împotriva ucrainenilor, dar acumulase „multă furie față de cei aflați la putere [în Rusia] și față de comandanți”.
„Ei fură totul, iar apoi îi trimit pe băieți la moarte cu mâinile goale și cu furci... Pur și simplu am început să-i urăsc”, spune ea.
Alisa spune că, ajutată de un avocat, a „făcut apel la toate autoritățile posibile” pentru a se reuni cu Serghei și pentru ca acesta să fie detașat din noua sa divizie, care opera la acea vreme în regiunea Zaporojie din sudul Ucrainei. Însă, acest lucru nu s-a întâmplat și, în cele din urmă, ea a fost transferată în Peninsula Crimeea, ocupată de Rusia, care se află mai aproape de Zaporojie.
Ideea de a dezerta împreună din armată a început atunci să prindă contur.
„Am trăit ca șobolanii”
După mai multe încercări eșuate de a renunța la serviciul militar în 2024, Alisa a plecat în concediu, fără intenția de a se mai întoarce vreodată în unitate. La scurt timp, când Serghei a fost retras de pe linia frontului din regiunea Zaporojie, cei doi au profitat de ocazie și au decis să riște totul, povestesc ei. Au pornit spre Rusia.
„Am plecat din Zaporojie într-un convoi, iar eu eram la comandă. Când am trecut frontiera, ne-am oprit, iar soția mea mi-a adus haine civile și bani cash”, și-a amintit Serghei. „A venit o mașină, m-am urcat în ea și am plecat.”
El a spus că militarii ruși au petrecut ore întregi căutându-l în convoi. Dar Serghei dispăruse, iar cei doi au ajuns rapid în regiunea Krasnodar, în sudul Rusiei, unde s-au ascuns.
Timp de luni întregi, au trăit „ca șobolanii”, a spus Alisa.
La scurt timp după ce au ajuns în capitala regiunii, cei doi și-au aruncat cartelele SIM, au identificat camerele de supraveghere din apropiere și și-au schimbat locuința de patru ori într-o singură săptămână.
Potrivit Alisei, afișe cu fotografia ei au fost lipite în tot orașul natal, Zelenograd, iar poliția militară i-a vizitat în repetate rânduri mama.
„Stăteam în apartament, iar de fiecare dată când auzeam liftul urcând, mi se strângea stomacul de frică”, spune Alisa. „Trăiam ca șobolanii, ieșind din casă doar pe două trasee despre care știam sigur că nu sunt supravegheate de camere.”
Disperați și încercând să scape de „viața de închisoare” pe care o duceau după șase luni petrecute în ascuns, cei doi s-au mutat într-o pădure. Au petrecut lunile mai calde în corturi, dar, odată cu venirea frigului, s-au întors în oraș și au încercat să găsească o cale de a părăsi Rusia.
După ce au exclus varianta de a ajunge în nordul Europei, de teamă că ar putea fi deportați, și pe cea prin Georgia, din cauza riscului reprezentat de minele terestre rămase în urma războiului dintre această țară și separatiștii abhazi sprijiniți de Moscova, cei doi s-au oprit la o a treia opțiune: traversarea Mării Negre până în Turcia.
Cu banii strânși cu greu din diverse munci, au cumpărat un caiac. De teamă să nu fie detectat de radare, au îndepărtat toate componentele metalice, l-au vopsit în culorile mării și i-au confecționat o velă.
Timp de o săptămână, au urmărit ambarcațiunile și navele de pe mare pentru a găsi cea mai bună rută posibilă, spun ei. În cele din urmă au decis să pornească dintr-un punct situat între orașele ruse Soci și Tuapse.
Locul ales nu oferea cea mai scurtă rută, dar era mai sigur, spune Alisa: „Asta însemna să parcurgem o distanță mai mare, dar cel puțin eram mai în siguranță.”
Au scăpat din Rusia, dar au fost reținuți în Turcia
După opt zile pe mare și alte câteva zile de odihnă, cei doi și-au continuat călătoria, traversând Turcia spre vest, cu gândul la Spania.
Însă, odată ajunși din nou pe mare, cei doi au fost interceptați de Garda de Coastă elenă în timp ce încercau să intre în Grecia prin Marea Egee cu caiacul. Alisa spune că ofițerii le-au luat telefoanele, ceasurile, bateriile, vela și vâslele, apoi i-au trimis înapoi în apele teritoriale ale Turciei, unde au fost preluați de polițiștii de frontieră turci.
În câteva zile, cei doi au ajuns într-un centru de deportare din orașul Aydin, în vestul Turciei, unde au primit ordin de deportare.
Alisa a susținut că, recent, un agent de pază de la centru l-a lovit pe Serghei în cap, în timp ce camera de supraveghere din incintă era oprită.
„Țin mereu ușile închise, deși aici nu e o închisoare”, a spus ea, adăugând că i se permitea să-l vadă pe Serghei doar două ore pe săptămână și să vorbească cu el la telefon 15 minute pe zi.
Rapoartele organizațiilor pentru drepturile omului au documentat acuzații privind acte repetate de violență fizică comise de personalul Centrului de deportare din Aydin. Foști deținuți au declarat că au fost bătuți cu brutalitate de către gardieni înainte de expulzarea lor forțată din țară.
Avocatul cuplului, Koran Aygun, a declarat că soții Sadovnikov au fost transferați recent de la Aydin la un alt centru, din Kutahya. Contestația sa împotriva ordinului de expulzare a suspendat procedura, dar viitorul lor rămâne incert.
Potrivit organizației „Tvyordy Znak”, care ajută dezertorii ruși să părăsească în siguranță armata și să se stabilească în străinătate, soții Sadovnikov ar putea fi condamnați la până la 10 ani de închisoare dacă sunt returnați în Rusia.
„Tvyordy Znak” afirmă că verifică relatările dezertorilor. Alisa și Sergei au contactat organizația în timp ce se pregăteau să vâslească spre Grecia.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te.