Totul a început când Ana (nume schimbat, n.r.) avea patru ani și jumătate. Copila a crescut într-un sat din R. Moldova, într-o familie ca multe altele: mama lucra peste hotare – mai întâi în Israel, apoi în Italia, și venea acasă doar de sărbători.
În una din zile, Ana se juca afară cu o păpușă, în timp ce tatăl ei, în grija căruia rămăsese, stătea rezemat de colțul casei și fuma o țigară. I-a făcut semn cu mâna să se apropie, iar fata a început să plângă. „Cred că știam ce se va întâmpla“, a spus ea în fața judecătorilor, ani mai târziu. A urmat un abuz sexual.
Ana a crescut, iar lucrurile pe care i le făcea tatăl ei deveneau tot mai grave. Avea între 13 și 14 ani când a violat-o. „După asta, a început să o facă mai des, până se întâmpla aproape în fiecare zi”, a povestit ea.
Instanța a reținut că abuzurile au durat din 1999 până în ianuarie 2017.
Când mama era acasă, abuzurile se opreau. Când pleca, reîncepeau. De frică, fata nu i-a spus ce i se întâmplă. Tatăl o amenința că va da foc casei cu ei doi înăuntru și că o va omorî pe mama. Amenințările îi păreau reale, fiindcă el făcuse anterior închisoare pentru omor.
Ana nu ieșea din sat decât împreună cu tata. Când a atins majoratul, nu a avut unde să se mute, iar bărbatul a amenințat-o că, dacă pleacă de acasă, „poate să nu ajungă“ unde s-a pornit.
Nu a fost singura victimă. O colegă de clasă de-a ei, pe atunci în vârstă de 15 ani, a fost și ea violată de tatăl Anei, în casa lor. „Nimeni nu va afla“, i-ar fi spus fetei. Aceasta a tăcut, de frică și de rușine, iar Ana a aflat despre colega ei abia după doi-trei ani.
Vecinii au știut, dar au tăcut
Comunitatea a știut, dar nu s-a implicat. Un vecin a declarat în instanță că a văzut peste gard, de multe ori, cum tatăl o apuca pe Ana de piept și de fund și o târa prin curte. Când a încercat să-i facă observație, bărbatul a venit furios la poarta lui.
Un alt vecin a văzut-o pe Ana împingându-și tatăl și cerându-i să o lase în pace. „Se vorbea în sat că ei au relații sexuale“, a spus el la proces. Nimeni însă nu a raportat cazul la poliție.
Abuzurile au continuat până când Ana a împlinit 22 de ani.
În una dintre serile în care mama se pregătea să plece din nou, Ana a rugat-o s-o ia în Italia, pentru că s-a săturat de „viața de coșmar“ de acasă. În aceeași seară, cele două au mers împreună pe un câmp, unde tânăra i-a povestit mamei prin ce a trecut, inclusiv că a vrut să-și pună capăt zilelor de câteva ori. Mama, care spune că nu bănuia nimic, a explodat în plâns. Au convenit să meargă la poliție.
Bărbatul, în vârstă de 52 de ani, a negat totul. În fața primei instanțe, a susținut că acuzațiile fac parte dintr-un plan al fostei sale soții și al fiicei de a-l băga la închisoare, de a-i vinde casa și de a pleca peste hotare. Apărarea a argumentat că cele două femei nu au mers la poliție imediat, ci abia după ce a început partajarea averii comune, în urma divorțului.
Apoi, și-a schimbat declarațiile. În instanța de apel, el a spus că a întreținut relații sexuale cu fiica sa pe când aceasta avea 22 de ani, adică era majoră, și că actul a fost „benevol“. Judecătorii au numit poziția lui „declarativă și formală“, exprimată cu scopul de a evita răspunderea penală. Ei au constatat că declarațiile ambelor victime sunt veridice și sunt confirmate de alte probe.
În 2024, prima instanță l-a condamnat la 20 de ani de închisoare și a dispus plata unor despăgubiri de 300.000 de lei către Ana. Procurorul și avocatul tinerei au considerat pedeapsa prea blândă și au cerut, în apel, detenție pe viață. Tatăl a cerut să fie achitat.
În 2026, Curtea de Apel Centru a respins toate recursurile și a menținut sentința. Hotărârea a devenit definitivă după ce nu a fost atacată la Curtea Supremă de Justiție.
Cel puțin 400 de copii abuzați sexual anual, în ultimul deceniu
Cazul Anei nu este unul izolat. Doar în primele zece luni ale anului 2026, poliția a identificat 830 de copii victime ale infracțiunilor, dintre care 290 au suferit abuzuri cu caracter sexual.
În ultimul deceniu, circa 400 de copii sunt supuși anual abuzului sexual, arată datele Inspectoratului General al Poliției, publicate de Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC).
Cifrele oficiale nu ilustrează în totalitate fenomenul. Psihologa Daniela Sîmboteanu, președinta CNPAC, a declarat pentru Europa Liberă că studiile care măsoară incidența reală sugerează o răspândire mult mai mare, multe cazuri nefiind raportate autorităților de către copii sau de îngrijitorii lor.
Potrivit Sondajului privind violența împotriva copiilor și tinerilor, realizat în 2019, una din șapte fete (14,4%) și unul din 20 de băieți (5,3%) au suferit violență sexuală până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Daniela Sîmboteanu afirmă că multe cazuri nu sunt raportate din cauza prejudecăților din societate. Comportamente precum molestarea, exhibiționismul sau expunerea copilului la conținut sexual nu sunt întotdeauna percepute – nici măcar de unii specialiști, drept infracțiuni.
Agresorii, persoane din mediul de încredere al copiilor
Tăcerea are adesea legătură și cu identitatea agresorului. Potrivit datelor Centrului Regional de Asistență Integrată pentru Copiii Victime ale Infracțiunilor – Barnahus Nord, care a intervenit în peste 1.000 de cazuri în 2022-2026, cel mai frecvent victimele abuzului sexual sunt fete de 14 ani din zonele rurale. Agresorii sunt, în cele mai multe cazuri, persoane din mediul lor de încredere, nu străini: rude, prieteni de familie, vecini sau, uneori, profesioniști care intră în contact cu copiii.
Nu este vorba de un anumit profil, ci de un mecanism. „Abuzul este despre manifestarea puterii și controlului, despre folosirea vulnerabilității copilului“, explică Daniela Sîmboteanu.
Printre agresori sunt și pedofili, dar „nu toți agresorii sexuali sunt pedofili“, mai spune ea. Mulți au fost, la rândul lor, victime ale abuzului psihologic sau violenței în copilărie, ceea ce nu îi scutește de răspundere. Alcoolul, problemele sociale și psihologice pot face parte din context, dar nu sunt regula: în cazurile intens mediatizate, abuzatorii erau oameni bine integrați în societate, profesional și material.
„Un abuzator nu se deosebește la aspect de ceilalți. Asta ne convinge că copiii au nevoie de cât mai multă informație care să-i ajute să identifice situațiile de risc“, spune specialista.
Potrivit ei, un alt factor este „educația sexuală precară și numărul redus de activități de prevenire”, care îi lasă pe copii fără repere. Un copil mic poate crede un adult care îi spune că anumite atingeri sunt o dovadă de dragoste și nu știe că ele îi încalcă drepturile.
Aceste lucruri trebuie învățate de la cele mai mici vârste, susține experta: „Întâlnim fete de 12-13 ani, victime ale violenței sexuale, care au rămas însărcinate fără a fi familiarizate cu elementele de bază ale educației sexuale. Este un subiect sensibil, dar trebuie neapărat să găsim soluții astfel încât copiii să aibă informații de bază încă de la cele mai fragede vârste. Orice copil, din orice mediu sau familie, riscă să fie supus violenței sexuale, mai ales dacă nu știe că ceea ce i se întâmplă îi dăunează, nu cunoaște unde să raporteze sau unde să ceară ajutor”.
Pe de altă parte, copiii care dezvăluie abuzul nu sunt întotdeauna crezuți de adulți. „Mesajul nostru ferm este că, indiferent de vârsta copilului, orice comunicare privind un abuz sexual trebuie investigată obligatoriu de organele de drept”, spune președinta CNPAC.
Sechele pentru o viață
Abuzul sexual nu îl afectează doar pe copilul care l-a suferit, ci și pe frații, surorile și întreaga lui familie. Consecințele apar imediat, dar se pot resimți pe tot parcursul vieții.
Unele sunt fizice. O sarcină rezultată din abuz, la 13-14 ani, pune în pericol sănătatea adolescentei, pentru că nu este pregătită încă să aducă pe lume un copil. Multe victime dezvoltă și reacții psihosomatice la trauma prin care trec.
Altele sunt emoționale: stări de anxietate și depresie, dar și sentimentul vinovăției. „Copiii se învinovățesc, iar asta le afectează mult imaginea și respectul de sine, integrarea lor socială“. Întreaga lor viață este afectată „într-o măsură destul de mare“ de evenimentul traumatic din copilărie, spune psihologa Daniela Sîmboteanu.
Cum luptă autoritățile cu acest fenomen
Republica Moldova a ratificat Convenția Consiliului Europei privind protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și abuzurilor sexuale (Convenția Lanzarote) în 2011.
De-a lungul ultimilor ani, autoritățile au întreprins mai multe acțiuni pentru a se alinia convenției și a combate fenomenul, inclusiv un program național pentru protecția copilului, aprobat în 2022 și preconizat până în 2026.
Documentul prevede un mecanism de coordonare a aplicării convenției, un mecanism de raportare și blocare a materialelor cu abuz sexual online, servicii de asistență psihologică pentru victime și trei centre regionale Barnahus, care să prevină re-traumatizarea copiilor în procedurile judiciare și să le ofere asistență coordonată.
La modul practic, mecanismul de coordonare pentru Lanzarote nu a fost creat, fiind înlocuit în 2024 cu un set de măsuri planificate pentru 2025-2026, iar linia de raportare și procedura de blocare funcționează, dar depind în principal de finanțări externe.
Centre Barnahus au fost deschise doar la Bălți (în 2022) și la Cahul (în 2026), cel din Chișinău a fost amânat pentru 2027. Autoritățile au dat vina pe reforma sistemului de asistență socială, care avea loc în paralel, și lipsa fondurilor necesare.
Lucrurile s-au mai mișcat din loc la începutul anului 2026, în urma presiunilor publice după o investigație publicată de Rise Moldova, care a dezvăluit că un medic cercetat penal pentru violul a două minore continuă să lucreze cu persoane vulnerabile, la Spitalul de Psihiatrie.
Comisia parlamentară pentru protecție socială, sănătate și familie a organizat atunci audieri publice pentru a discuta lacunele din legislație. Drept urmare, Codul Muncii a fost modificat astfel încât persoanele cercetate penal și condamnate definitiv pentru infracțiuni intenționate împotriva copiilor să nu mai poată lucra cu aceștia, iar angajatorii să instruiască profesioniștii care intră în contact cu copiii pentru recunoașterea violenței sexuale.
Tot la începutul anului, au fost înăsprite pedepsele pentru infracțiunile de abuz și exploatare sexuală a minorilor, care pot ajunge acum până la 20 de ani de închisoare. De asemenea, Codul de procedură penală a fost modificat pentru a consolida protecția victimelor minore, iar Legea privind drepturile copilului a fost completată cu obligații suplimentare pentru stat, inclusiv de a organiza campanii de prevenire a violenței, abuzului, neglijării și exploatării copiilor.
Progrese în legislație, probleme în practică
În iunie, a urmat o a doua rundă de consultări publice pe platforma comisiei parlamentare. Deputata PAS Liliana Grosu, care a condus ședința, a declarat că, odată cu aprobarea Programul național de aderare a R. Moldova la Uniunea Europeană pentru anii 2025-2029, autoritățile s-au angajat să consolideze mecanismele de investigare a infracțiunilor sexuale asupra copiilor și să aplice uniform procedurile speciale de audiere și prevenire a revictimizării copiilor implicați în procedurile penale.
Parlamentara a recunoscut că, deși R. Moldova a făcut pași importanți în consolidarea legislației, instituind proceduri clare de intervenție și audiere, aplicarea acestora în practică rămâne o provocare.
Aceeași concluzie a fost formulată și în Raportul de extindere a Comisiei Europene pentru anul 2026, publicat pe 4 noiembrie: „R. Moldova este încurajată să își îmbunătățească capacitatea operațională de a detecta, investiga și urmări penal cazurile de abuz sexual asupra copiilor, asigurând, totodată, sprijinirea victimelor și sensibilizarea opiniei publice”.
La rândul său, președinta CNPAC, Daniela Sîmboteanu, spune că s-au făcut progrese, însă „nu suntem nici pe departe în punctul în care să rezolvăm problema în deplină măsură”.
Ea susține că e nevoie în continuare de campanii de informare a societății, de pregătirea specialiștilor (medici, profesori, asistenți sociali, polițiști, judecători, procurori) și de multiplicarea centrelor Barnahus.
Totodată, chiar dacă există un cadru normativ pentru reabilitarea psihologică a copiilor victime, statul nu a creat încă servicii specializate în acest sens, iar R. Moldova ar avea nevoie de zeci de astfel de servicii de psihoterapie, afirmă președinta CNPAC.
Specialista mai spune că intervențiile nu sunt întotdeauna prompte și asta reprezintă o problemă majoră. Uneori, copiii ajung la centrul Barnahus la câteva luni după ce au dezvăluit abuzul, deși intervenția trebuie să fie rapidă pentru colectarea probelor, efectuarea expertizei medico-legale, trimiterea agresorului în justiție și includerea copilului în programe de reabilitare.
Noi provocări: abuzul sexual online
În opinia ei, măsurile statului, ca ajustarea legislației și înăsprirea pedepselor, ar trebui să fie însoțite de un buget adecvat, care să permită crearea serviciilor specializate și organizarea campaniilor sociale, ca acestea să nu mai fie lăsate pe seama ONG-urilor și a donatorilor, ca în prezent.
„S-au făcut progrese semnificative, dar nu trebuie să ne oprim, pentru că apar noi forme de abuz sexual. Avem abuzuri sexuale online – deci, noi provocări cu care se întâlnesc copiii și, respectiv, trebuie să fim foarte pregătiți să răspundem la toate provocările care apar”, spune Daniela Sîmboteanu.
Potrivit Ministerului Muncii și Protecției Sociale, pe parcursul anului 2025, prin intermediul Mecanismului național de raportare a materialelor de abuz sexual asupra copiilor, au fost recepționate și analizate circa 1.400 raportări privind materiale online de abuz sexual asupra copiilor.
Serviciul de raportare SigurOnline Hotline a înregistrat aproape 12.000 de raportări a materialelor de abuz sexual asupra copilului, jumătate dintre care au fost eliminate din spațiul virtual, în urma procesării.
Editoare: Eugenia Crețu
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te.