Butuceniul are efect terapeutic. Mai cu seamă pentru orăşenii îmbuibaţi de noutăţi proaste, foarte proaste şi extrem de proaste. Eu sunt un asemenea exemplar, în virtutea meseriei. Iată de ce îmi caut remediul la ţară, sau măcar într-un părculeţ, cât de mic, unde să găsesc crescând, nestingherit un brusture. Dacă am timp, măcar o ţâră, merg la Butuceni, la Anatol Botnaru. Nu-mi este rudă, dar se pare că avem drojdia mult prea asemănătoare. Preţ de jumătate de oră, pe o şosea bună până la răscrucea de la Ivancea, acceptabilă până pe la Brăneşti, apoi bunicică, pân la Trebujeni, plonjezi în Gura de Rai, versiunea postmodernistă. Aici, la Butuceni, se deschid imediat porii şi îţi vine să scrii versuri, ca Pilchin Maria, să cânţi, ca Mariana Bulicanu, să faci film ca Valeriu Jereghi, să povesteşti despre ustensilele dacilor, ca Victor Borşevici, ori să desenezi, ca mine, pardon. Anexez şi câteva dovezi.
La Butuceni
