Săptămîna trecută a fost una cu mîzgă. Aici, în Republica Moldova, mîzga e un element frecvent al decorului, aproape cum e arşiţa în Africa. Mulţi s-au săturat de noroiul lipicios ca de mere pădureţe.
Îmi amintesc de un coleg de clasă, care a plecat pentru totdeauna în Canada. „M-am săturat de peisajele astea cenuşii, m-am săturat de mîzgă!” mi s-a confesat colegul de clasă şi dus a fost.
Dar nu despre faptul că mîzga e o fatalitate aici vreau să vă vorbesc. Mai grav mi se pare altceva: nu ştim să luptăm cu mîzga, nu ne mai ferim de ea, ci ne bălăcim resemnaţi în noroi.
Săptămîna trecută mîzga de afară a dat buzna în maxi-taxi-urile din Chişinău. Vasăzică urci dis-de-dimineaţă într-un maxi-taxi care e déjà tixit de glod. Prin urmare, şoferii nu se mai obosesc să spele podelele. De ce? „Pentru cî totuna oamenii aduc glodu înăuntru…” mi-a explicat un şofer. Alţii înşiră peste glod bucăţi de carton, care chipurile ne feresc de murdărie. Penibilă situaţie. Eşti obligat să călătoreşti în microbuz ca într-un grajd.
Da, oamenii într-adevăr intră în maxi-taxi cu încălţămintea murdară. Numai că asta nu mi se pare deloc o circumstanţă atenuantă, care să-i scutească pe şoferi de curăţenie. Şi asta din simplul motiv că glodul acumulat pe durata a două-trei zile e şi mai insuportabil, iar cel uscat face aerul din microbuz prăfos şi irespirabil.
Înţeleg că viaţa şoferilor de maxi-taxi nu e o plimbare prin Eldorado. Dar nici noi, pasagerii, nu avem deseori o soartă aurită şi nici nu sîntem nişte porcine cărora mîzga le prieşte.
