Nu e uşor să te simţi confortabil dacă eşti un simplu muritor din Republica Moldova. În acest spaţiu ciudat-miraculos termenul CONFORT pare oarecum neadecvat pentru configurarea unor realităţi cotidiene. Mai mult decît atît, cuvîntul CONFORT pare proiectat dintr-o altă dimensiune şi chiar e privit cu suspiciune. Aici multă lume are convingerea că viaţa de zi cu zi nu poate fi confortabilă, că existenţa în general e un şir nesfîrşit de suferinţe, probleme, obstacole. Cum poate omul să ducă un trai confortabil? Aşa ceva la noi e imposibil! Excepţie fac doar barosanii tranziţiei.
Mie unuia mi se pare că absenţa confortului cotidian aici nu e atît consecinţa sărăciei endemice, cît a mentalităţii desuete, a obişnuinţei de a hiberna. Bunăoară, sărăcia ne împiedică să nu mai aruncăm resturile de mîncare în tufarii din faţa blocului? Fireşte că nu ea.
La fel de adevărat e şi faptul că banii sînt necesari pentru asigurarea confortului, deşi, în ultimă instanţă, tot mentalitatea are întîietate. Iată, bunăoară, lîngă blocul nostru de locuinţe era o stradelă ciuruită de gropi adînci, care a provocat ani de zile disconfort şi locatarilor, şi şoferilor. În 2004 un cetăţean mai gospodăros a lansat ideea că n-ar fi rău ca stradela suferinţei eterne să fie cumva asfaltată. Ţin minte că am discutat atunci mai mulţi locatari despre ce ar trebui făcut în această privinţă. Cetăţeanul gospodăros a zis ca va încerca să discute cu un funcţionar de la primărie. „Numai aşa putem repara stadela, altminteri vom aştepta pînă-n pînzele albe!” a conchis cu convingere cetăţeanul gospodăros. Discuţia cu funcţionarul a dat roade abia în anul 2010. Acum o lună stradela a fost cîrpită de nişte lucrători şi viaţa noastră a devenit mai confortabilă. E bine că cel puţin în ceasul al doisprezecelea s-a reuşit asfaltarea ei, deşi, la cît de activi au fost locatarii toţi aceşti 6 ani, e o mare minune şi asta.
Sau iată un alt disconfort. Locatarii blocului care nu au maşini au o problemă mai ales iarna. Staţia e cam departe de casă, iar maxi-taxi-urile care îi duc în centrul urbei sînt arhipline. Acum două-trei luni s-a produs însă un miracol. A apărut o rută nouă - 135 - ale cărei microbuze nu sînt ticsite cu oameni şi trec chiar alături de bloc. Există însă o porţiune de drum neasfaltată de vreo 60-70 de metri, care pe timp de mîzgă poate devia ruta în altă direcţie. Şi oamenii se tem că miracolul sau confortul apărut din senin poate dispărea. Unul dintre şoferii noii rute mi-a spus că patronul lor a rugat pe cineva de la primărie să-i ajute, să le asfalteze porţiunea proastă de traseu.
„Şi sînt şanse să fie receptivi?” l-am întrebat.
„Ei, asta unul Dumnezeu ştie...” a oftat şoferul.
