Probabil, nicăieri în lumea denumirea limbii nu a provocat atîtea nedumeriri şi disensiuni ca în Republica Moldova. Cum se numeşte limba vorbită de majoritatea populaţiei ţării? O fi română? O fi moldovenească? Sau, poate, pentru a nu alimenta tot felul de animozităţi, e mai bine s-o camuflăm şi s-o numim „de stat” sau, pur şi simplu, limba noastră?
Absurditatea situaţiei e potenţată mereu de factorul politic. Dacă eşti pro-român şi pro-european vorbeşti, de obicei, româneşte, dacă eşti pro-rus şi statalist nu poţi vorbi decît moldoveneşte. Or, e la mintea cocoşului că limba nu se modifică în funcţie de viziunile politice. Ea ar trebui să fie una şi aceeaşi, indiferent că sîntem pro-români, pro-ruşi sau pro-africani. Tot aşa cum engleza vorbită în Statele Unite şi Australia e considerată engleză. Tot aşa cum spaniola vorbită în America de Sud nu e numită limbă argentiniană sau cubaneză.
Argumentul forte al fanilor limbii române e acela că elitele culturale de aici vorbesc româneşte. Argumentul forte al apărătorilor limbii moldoveneşti e că poporul vorbeşte în temei moldoveneşte. Dar care e atitudinea guvernanţilor şi cinovnicilor în această privinţă?
Păi, e greu de spus. Dacă scrutezi întreg teritoriul politic-funcţionăresc, îţi apare în faţă un peisaj dezolant-confuz. E un fel de talmeş-balmeş grotesc şi halucinant. Limba din Constituţie e moldovenească, pe cînd la Ministerul Culturii şi cel al Învăţămîntului e română. Ceea ce nu înseamnă că nu există şi fani ai limbii moldoveneşti în aceste ministere. Am avut un preşedinte – Lucinschi – care propunea o denumire de compromis – moldovenească (română), am avut un preşedinte – Voronin – care vorbea moldoveneşte, şi, iată, avem acum un preşedinte – Ghimpu – care vorbeşte româneşte. Sau, iată, actualmente pagina oficială a guvernului poate fi accesată în limba română. În schimb, la Direcţia informaţii şi evidenţe operative a MAI cazierele judiciare sînt eliberate în limba moldovenească.
Situaţia asta ar fi de-a dreptul hazlie, dacă nu ar avea un revers absurd. Se vede că e lucru foarte dificil acela de a ajunge la o înţelegere în privinţa denumirii limbii. Şi, probabil, ne trebuie ani-lumină ca să separăm preferinţele politice de chestiunile lingvistice. Aşa că vorbim deocamdată în două-trei limbi care sînt, de fapt, una.
